În urmă cu un an, la începutul activității mele profesionale ca psiholog indepedent, am pus bazele acestui blog, scriind primul articol Cinci mituri despre psihoterapie și consiliere (Sursa articolului aici: https://alexandrucretu.wordpress.com/2019/04/14/mituri-despre-psihoterapie/)

Așa cum am menționat și în articolul mai sus menționat, miturile sunt convingeri larg împărtășite de membrii unei comunități care sunt acceptate ca fiind adevărate, fără ca acestea să fie neapărat adevărate sau valide. Prezența acestor mituri nu este ea însăși problematică, unele mituri fiind de altfel necesare pentru menținerea coeziunii grupului sau pentru menținerea unui nivel optim de sănătate mintală. De exemplu, mitul conform căruia oamenii optimiști sunt cei care văd mereu latura pozitivă poate să ne ajute să fim mai încrezători în noi înșine, în ceilalți și în viitor, chiar dacă optimismul ideal ar trebui să includă și anumite convingeri de tip realism (Ex: Să știu că am niște limite atunci când vine vorba de a învăța pentru un examen).

Cu toate acestea, miturile pot avea și consecințe psihologice și sociale negative, mai ales atunci când ele sunt promovate la nivel comunitar, prin massmedia sau prin politici publice. De pildă, dacă promovăm un mit conform cărora doar oamenii cu tulburări mintale apelează la psihoterapie atunci riscăm să creăm stereotipuri sau prejudecăți față de ideea de a urma ședințe de psihoterapie sau de consiliere pentru gestionarea unor probleme de natură subclinică, precum și stigmă față de cei care deja apelează la serviciile respective.

Sănătatea mintală nu face excepție de la lumea miturilor și preconcepțiilor psihologice. De fapt, acest domeniu este o sursă a celor mai popularizate și distorsionate mituri psihologice create vreodată, ceea ce în schimb duce la apariția unor consecințe negative (Ex: discriminarea persoanelor cu tulburări mintale, scăderea fondurilor publice destinate serviciilor de sănătate mentală, sentințe sau condamnări injuste etc.), motiv pentru care cade în sarcina specialiștilor în sănătate mintală să promoveze cât mai multe informații obiective despre aceasta.

Acest articol își propune să combată cinci mituri generale despre sănătatea mintală.

Mitul 1: Majoritatea oamenilor cu tulburări mintale sunt violenți

Diverse meta-analize arată că în jur de 75% dintre filmele care înfățișează un personaj cu tulburări mintale prezintă personajele respective ca fiind agresive fizic și verbal, fiind capabile chiar de a lua viața cuiva. Expunerea ridicată la aceste filme, precum și prezentarea detaliată și alartmantă a știrilor despre cazuri de omor sau de violență cauzate de persoane diagnosticate sau doar suspectate ca având anumite tulburări mintale au creat o reprezentare socială împărtășită de majoritatea membrilor societății conform cărora majoritatea celor care suferă de tulburări psihice au neapărat și o predispoziție spre comportamente violente.

Cu toate acestea, dovezile științifice nu sprijină ipoteza asocierii comportamentelor violente cu tulburările mintale. De altfel, autorii cărții 50 de mari mituri ai psihologiei populare (Bibliografie) au făcut o prezentare generală a rezultatelor cercetărilor în domeniu : în jur de 90% dintre oamenii cu tulburări mintale (inclusiv schizofrenie) nu comit niciodată acte violente și că boala mintală severă este de vină doar pentru aproximativ 3-5% dintre actele violente înregistrate. Totodată, o recenzie a unor articole științifice din domeniul sănătății realizată în Canada în 1996 a arătat că cel mai puternic predictor pentru violență și comportamentele criminale îl reprezintă nu diagnosticul de tulburare mintală, ci istoricul personal de comportamente violente sau criminale, istoric care nu este neapărat influențat de prezența unor dificultăți psihologice.

Mai mult, studiile arată că reversul mitului este mult mai probabil: persoanele care suferă de tulburări mintale sunt de 2.5 ori mai predispuse să fie victime ale violenței decât agresori, motivul fiind tocmai faptul că suferința psihică îi pune pe oameni într-o situație în care nu pot găsi soluții de adaptare, nu se pot afirma, nu își pot afirma drepturile sau nu pot să acționeze rapid. Astfel, reversul mitului a fost confirmat : oamenii cu tulburări psihice sunt mai degrabă victime ai violenței decât inițiatori ai acesteia.

Mitul 2: Doar oamenii care suferă de depresie majoră se sinucid

Atunci când întrebăm publicul larg și pe medici, în mod deosebit, cu privire la motivele care au stat la baza unui caz de suicid realizat cu succes, majoritatea va răspunde că acești indivizi au suferit de depresie, mai bine zis de tulburarea depresivă majoră. De altfel, mulți medici vor afirma cu încredere că în jur de 80-90% dintre persoanele care s-au sinucis au avut depresie.

Întradevăr, acest mit are un anumit sâmbure de adevăr, întrucât există un risc de suicid de 6% pentru persoanele care suferă de depresie, nivelul fiind mai mare decât cel al populației generale (1%). Legătura dintre depresie și suicid este mare mai ales pentru că persoanele cu depresie (mai specific tulburarea depresivă majoră) prezintă simptome precum pierderea interesului pentru activități care înainte erau plăcute, tendința de a fi depresiv sau extrem de trist, oboseală accentuată sau încredere scăzută față de sine, ceilalți și viitor, simptome care pot contribui semnificativ la pierderea satisfacției față de viață, care în schimb ar putea împinge persoana deprimată la acte de suicid.

Totuși, afirmația conform căreia doar oamenii depresivi se sinucid nu este susținută integral de datele științifice. În primul rând, deși există date care arată că nr. oamenilor care au dezvoltat depresie, precum și al celor cu risc de suicid au crescut, totuși nu s-a constatat nicio legătură între datele respective : de exemplu, un studiu realizat în Noua Zeelandă arată că în jur de 1 din 6 cetățeni ar avea sau ar putea dezvolta o anumită formă de depresie clinică sau subclinică (între 500.000 – 1.000.000 locuitori), dar riscul de suicit este semnificativ redus – 540 de cazuri de suicid pe an, respectiv un risc de 1 la 100000 locuitori.

Totodată, diverse studii arată că nr. celor care care se sinucid prezintă și alte tulburări psihice precum schizofrenie, dependență de alcool, tulburări anxioase sau tulburări de personalitate (risc plasat între 5 și 10%) și nu doar depresie (în jur de 17%, ceea ce este totuși un risc crescut). Nu în ultimul rând, alte studii citează că în jur de 5-10% dintre cei care s-au sinucis nu au avut niciun istoric de tulburare mintală. Aceste date ar trebui să transmită un semnal de alarmă tuturor persoanelor cu funcții de decizie precum și populației generale care să spună că eforturile de diminuare a riscului de suicid ar trebui să vizeze populația în general și nu doar persoanele cu diagnostic de depresie.

Mitul 3: Copiii nu suferă de tulburări mintale

Acest mit persistă întrucât noi ca și societate credem (sau dorim să credem) că perioada copilăriei este o perioadă lipsită de probleme și de griji, mai ales pentru că toți copiii se orientează spre activități ludice și nu se confruntă cu dificultățile specifice vârstei adulte.

Din păcate, s-a constatat că jumătate dintre toate tulburările mentale prezente la adulți prezintă simptome sau semne clinice înainte de împlinirea vârstei de 14 ani și că trei sferturi (75%) dintre tulburările mintale debutează înainte de vârsta de 24 ani. Printre tulburările care debutează în copilărie și adolescență enumerăm depresia majoră, anxietatea generalizată, anxietatea de separare, stresul post-traumatic, tulburările alimentare de tipul bulimiei sau anorexiei, ADHD sau tulburarea hiperchinectică de deficit de atenție, comportamentele de automutilare.

Totodată, preconcepția conform căreia copilăria este o perioadă fericită și lipsită de griji nu are bază științifică : cel puțin jumătate din toate tulburările mintale au debut în copilărie, aceasta fiind de fapt perioada cea mai vulnerabilă din dezvoltarea omului. Spunem cea mai vulnerabilă perioadă, întrucât copilul nu dispune de suficiente mecanisme de gestionare a schimbărilor bruște sau a evenimentelor cu caracter stresant sau traumatic. Factorii de risc asociați cu abaterea de la dezvoltarea psihologică normală a copilului sunt următorii: prezența unei dizabilități sau boli cronice, existența a cel puțin unui părinte care are tulburări mentale, care consumă în exces alcool sau droguri sau care are probleme cu legea, decesul unei persoane apropiate, conflictele în familie sau la școală, divorțul, abuzul, fenomenul de bullying, sărăcia, discriminarea, dificultățile de natură școlară, asumarea unui rol de adult la o vârstă fragedă.

O consecință negativă a asumării acestui mit ar fi privarea copilului de servicii de specialitate de care ar avea nevoie acesta de tipul psihoterapiei, farmacoterapiei sau a serviciilor de educație timpurie – se constată că doar 20 – 30% dintre copiii ce prezintă semne sau simptome de tulburări mintale primesc serviciile de specialitate mai sus amintite. Recomandăm părinților și cadrelor didactice începerea oricărui demers de evaluare și intervenție timpurie pentru a crește șansele dezvoltării psihologice și sociale normale a copiilor.

Mitul 4: Tulburările mintale sunt înnăscute

Acest mit are la bază confuzia dintre ereditar și înnăscut. Majoritatea oamenilor consideră că ce este ereditar este și înnăscut, iar ce este înnăscut este dat de la natură, greu, imposibil de schimbat. Cu toate acestea, majoritatea cercetătorilor au căzut de acord că atât sănătatea, cât și patologia mentală au o moștenire multifactorială, respectiv sunt cauzate de o combinație complexă între factorii genetici și factorii de mediu. De altfel, dacă anumiți factori de mediu sunt prezenți atunci putem diminua semnificativ riscul de a dezvolta anumite tulburări mintale. De exemplu, copiii care au cel puțin un părinte depresiv prezintă doar un risc ridicat de a dezvolta depresie – o dată ce acesta a fost diagnosticat din timp și introdus în servicii de intervenție timpurie alături de familia sa riscul va scădea semnificativ.

În cazul factorilor ereditari mai influentă este reglarea epigenetică – cum experiențele de viață sau de mediu pot influența declanșarea sau stoparea anumitor gene – decât acțiunea unor singure gene. Printre factorii de mediu care pot influența ereditatea în sensul de a predispune la dezvoltarea anumitor tulburări mintale enumerăm următorii: evenimentele traumatice, stresul experimentat zilnic, relații conflictuale în familie, școală sau în grupul de prieteni, izolarea socială, șomajul sau prezența unei anumite dizabilități (care la rândul ei poate să apară ca urmare a unui accident).

La final, facem precizarea că nu tot ce este înnăscut este și ereditar. Ceea ce moștenim de la părinți reprezintă mai degrabă un potențial decât o modalitate sigură de dezvoltare sau de funcționare, important fiind și mediul în care ne aflăm, persoanele care au grijă de noi și cu care socializăm, experiențele de viață. Dacă totul ar fi ținut de ereditate atunci familiile compozitorilor celebri (Beethoven, Mozart) ar trebui să producă genii muzicale în fiecare generație.

Mitul 5: Este imposibil să te tratezi de o tulburare mintală

Este strâns asociat cu mitul nr.4, fiind bazat pe o distorsiune cognitivă de tipul Dacă…Atunci: Dacă boala psihică este înnăscută atunci este imposibil de tratat, deci nu are rost să încerc să previn ce aș putea să dezvolt, să îmi tratez sau măcar să îmi ameliorez simptomele. Practic, un astfel de raționament nu face decât să încurajeze ignorarea nevoilor persoanelor care suferă de tulburări mintale, precum și a atitudinilor și comportamentelor de discriminare față de acestea (internări forțate în spitale psihiatrice securizate, izolarea persoanelor în centre plasate în afara comunității etc.).

În ceea ce privește prevenția, s-a constatat că serviciile de tipul educației timpurii sau a consilierii în situații de criză oferă numeroase beneficii copiilor, adolescenților și tinerilor care sunt în situații de risc precum: creșterea productivității învățării și a muncii, rezultate școlare mai bune, relații sociale pozitive, relații familiale mai armonioase și un nivel sporit al calității vieții. Pe plan economic, serviciile de prevenție aduc ca și beneficii diminuarea fenomenului infracional, creșterea nr. de angajați pe piața muncii, medii școlare mai armonioase sau creșterea productivității la locul de muncă. Așadar, prevenirea oferă mai multe beneficii decât ignorarea sau neglijarea propriei sănătăți mintale.

Cât despre caracterul cronic al tulburărilor mentale, precizăm că foarte puține dintre acestea au o formă pur cronică, ceea ce înseamnă că majoritatea simptomelor pot fi ameliorate sau chiar tratate prin intervenții de tipul psihoterapiei sau farmacoterapiei. Majoritatea indivizilor care suferă de tulburări mentale (Ex: depresie, anxietate, schizofrenie, dependență de substanțe) pot să își schimbe tiparele de gândire, afectivitate și comportament prin serviciile mai sus amintite și pot să trăiască vieți satisfăcătoare datorită acelor tratament. În cazul în care tulburarea este cronică, fără posibilități reale de vindecare sau remitere totală a simptomelor, serviciile de terapie și educație pot totuși să îi ajute pe oameni să învețe și să exerseze comportamente și atitudini compensatorii, menite a îi ajuta să trăiască o viață productivă, fericită și împlinită.

Bibliografie:

(1) Lilienfeld, S.O, Lynn, S.J. John R. & Beyerstein, B.L. – 50 de mituri ale psihologiei populare, Editura Trei, București

(2) Mental Health Myths and Facts. Sursa: https://www.mentalhealth.gov/basics/mental-health-myths-facts

(3) Myths and facts. What comes to mind when you think mental illness? Sursa: https://www.sahealth.sa.gov.au/wps/wcm/connect/public+content/sa+health+internet/healthy+living/healthy+mind/myths+and+facts+about+mental+illness

(4) The myth of violence and mental illness. Sursa: https://cmhadurham.ca/finding-help/the-myth-of-violence-and-mental-illness/

(5) Mental Health in Children and Young People. Sursa: https://www.mentalhealth.org.uk/a-to-z/c/children-and-young-people

(6) Inheriting mental disorders. Sursa: https://www.healthychildren.org/English/health-issues/conditions/emotional-problems/Pages/Inheriting-Mental-Disorders.aspx

(7) Examining the Claim that 80–90% of Suicide Cases Had Depression. Sursa: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3860001/